Noah bun… sa reincep sa scriu. M-am suparat pe mine insumi si nu mi-e bine. M-as lua de gat si m-as zgudui anemic pana mi-ar iesi scrisul din degete, sa-l astern lacom, pe foaie.
Se intampla. Sa-mi fie lene, sa fiu ocupat, sa mai stiu eu ce alte nimicuri care sa ma opreasca din scris.
Ma gandeam mai devreme ca nu am mai scris nici o cronica din aia simpla si sufleteasca, despre vreun concert. De parca nu s-ar fi intamplat nimic la concertele alea, si ele de fapt au crescut in febra si intensitate de-mi vine sa le pun stampila si sa le pastrez asa mereu. M-am zbantuit, am facut poze si filmulete, iar din partea scrisului, Dumnezeu cu mila. Poate fiindca am stat pana tarziu la concertul ala, iar atunci cand am ajuns acasa numai de scris nu-mi ardea, ci de un pahar de ceva cald si-un gand la ce am sa visez in continuare, poate…poate…
Ieri insa am avut o revelatie. Plin de entuziasm, am zis ca ma apuc de scris, sa fiu un moment, sa traiesc momentul ala, si sa ma adun cu tot cu suflet, intr-un graunte asezat pe-o boxa pe undeva, de unde sa vad si sa ascult totul. Dar totul…
Despre ce e vorba, multi se-ntreaba, si sper eu, tot atat de multi sa inteleaga.
Povestea incepe in felul urmator:
Eram la mare. Unde altundeva decat in Vama Veche, unde marea e chiar mare si nu suna (cel putin atunci) a manele deochiate si a bumbaituri de haus facute probabil cu un calculator primit la 15 ani de vreun maaaare DJ.
Era ziua unui prieten foarte bun, si anume Oitza. Un 15 iulie calduros, cu oameni interesanti din multe si marunte puncte de vedere. Nu mai devreme in seara aia cunoscusem un cogeamite omul si caracterul, Gabi (Ilche) care din cauza unor intamplari haioase s-a speriat un pic, dar s-a bagat repede in grupul nostru si asa a fost sa ne adunam undeva, pe langa B52.
De ce amintesc eu de el? Nu mai stiu, dar stiu ca tot fara el ma duceam cu Oitza in sensibilul punct cu elice de avion al B52-ului.
Opriti la veselie, am cam uitat, eu cel putin, ca in seara aia e concert. Urma ascultasem in trecut, exact 3 melodii. Exact 3 melodii pana in concertul ala, de prin aprilie 2005 si pana in concertul propriu-zis. Si astea doar in treacat, placandu-mi la fel de mult cum imi place sa desfasor jaluzelele dimineata sa intre caldura si lumina, sa plutesc apoi intr-o ceasca din aia de cafea, ca doar despre asta cantau baietii aia…5.
M-am dus, mai mult din curiozitate, sa vad si eu cu ce se mananca trupa asta.
Multi oameni pe jos, cu picioarele incrucisate sub ei, sau pur si simplu intinsi in bratele perechii, inganand cu voce tare sau nu, un cantec, un acord, un parara… Sticlele de bere langa ei, sucuri insetand mintile, maini cautand cuvintele, si un fel de loc care cuprindea totul. Un loc format din 5 oameni, de parca erau vreo 60-70, si printre spectatori, si pe langa ei, pronind, pufaind pe plaja, alergand de colo-colo ca apucatii, sarutand fiecare urma de pamant si de vant.
Vrajit nu am fost. Placut impresionat, da. Mai ales cand astia 5 oameni cantau cu totii la tobele lui Domi. Talking Drums. Felix imprastiind buna dispozitie cu polonicul. Sorin facand cerc in jurul lui cu vreo smecherie de bas. Dan staruind cu vocea fiecare vers, pentru a-l baga si mai tare in sufletul publicului.
M-au prins. Atat.
Si nu am tinut minte nici o melodie. Nici macar in decembrie, acelasi an, cand am intrat in Laptarie si am cunoscut, numai din vedere, grupul ala de oameni pe care acum ii am in brate, purtandu-le simpatii si drag de mi-e mai mare dragul. Nimic nu stiam. Incepea insa insailarea unor sentimente. Si nici acum nu prea stiu ce zic oamenii aia acolo, doar simt. Atat si nimic mai mult. Mesajul e prins.
Moment: oprit in timp, e greu sa infaptuiesti un simtamant fara oamenii care ii dau curs.
Momentul e cand opresti timpul.. asta stie oricine, chiar si un copil.
Eu, asezat in spate, niciodata in fata, la un concert Urma, pentru ca pur si simplu nu aveam loc. Gandindu-ma cu ochi pierduti la treburile de acasa, la mine, la viitorul ala cusut cu optimism si voie buna, asteptat, visat, nervos, trist, pesimist sau inmiresmat cu de toate. Treptat, incep sa misc din picioare, ca purtat de un shaman, drogat cu fum de tigara, voie, nevoie, teama de a fi vazut, mandria de a fi observat, poezia din cap si alte asemenea trairi. Apoi, buluc, imprastiat si rupt, Unanswered, tremurand din toti porii, ametit de toata sticla de bere, imprejur, in doua sute de locuri posibile si imposibile. Pornit in avant cu toata mana aia de oameni ce, in fiecare moment, pornea la vanatoarea sufletelor de pe scena.
Apoi, un baiat mai cretuliu, langa mine, sau ceva mai incolo, rezemat de scarita aia ce ducea inspre intrare. Cu ochi albastri, inganand, cu o sticla de bere in mana, fiecare vers. Curand, incepe sa se desfasoare si el, cu aceeasi privire visatoare, de rac, incercuind in soptirea versurilor alora, miscari de dans si de ritm.
O fata cu ochi caprui, inaltuta, slabuta, abia i-as da optsprezece ani, toata numai un zambet, miscand din cap si din umeri, un copil adevarat, inscriind cu mainile desene prin aer, prin fum de tigara. Ea la randul ei are un fluture desenat pe obraz. Si zboara. Intotdeauna am crezut ca fluturele ala da din aripi. Ca pricinuieste, inainte sa plece, un sarut pe obrazul fetei, si apoi pleaca, berbant, pe obrajii tuturor celor din jur.
Ascunsa intr-o imbinare de drugi de lemn, acolo, cel mai bun loc pentru ascultat muzica asta, e o alta fata, cu buze frumoase, parca pornite spre a murmura. Cu ochii inchisi, cu mainile pe genunchi, e nevinovatia personificata. Gatul frumos sta sa-i ademeneasca un lantisor de argint, ivit ca o floare de primvara si atat. Se unduieste, traieste.
Pline de veselie, doua fete, cam de douazeci si trei de ani, danseaza amandoua intr-un sincron nepus la cale de nici una dintre ele. E acelasi ritm ce le impresoara, aceeasi muzica si aceeasi atmosfera de voie buna. Cu parul rotund si ochi scanteietori, prima fata ne cuprinde pe toti, de parca toata satisfactia vine nu numai de la oamenii de pe scena, ci mai degraba de la toata invalmaseala aia.
A doua fata, danseaza cu ochii inchisi, dand din picioare, artistic, boem, ca o adevarata balerina, si chiar daca nu e balerina, e fermecator ce se-ntampla. Bine, aici toata lumea are voie sa faca ce vrea, si tuturor le place.
Rezemati unul de altul, doi baieti, unul cu parul scurt, zdrahon, suparat pe toata lumea, itind abia perceptibil un zambet ratacit, definindu-se cu adevarat. Al doilea, cret, cu parul ceva mai lung, cu privirea tinta, de parca ar vrea sa prinda vreo greseala de riff, sau ceva, daca ar exista treaba asta.
Un altul, cuprinzandu-si iubita in brate, o saruta de zor, pe fiecare acord de melodie. O imbratiseaza, o inconjoara, isi aminteste ca nu i-a mai facut curte de prea mult timp, o impresoara si o seduce cu fiecare moment trecut. Dar asta numai in tacere, bataita sau nu, cuprinsa de culoare, de portocaliul ala intunecat al trairii.
In fata de tot, 5 fete. Ce dau intotdeauna impresia ca se cunosc de cand lumea si pamantul, dar de fapt nu se vad decat in aceleasi imprejurari. Cand le canta Urma. Privite pe indelete, roacheritele minune sunt copii, sunt oameni mari, si amandoua caracterele la un loc.
Prima dintre ele, parul lung si cret, purtandu-si manutele pe langa buzunarele de la pantaloni, gingas, dand in rest din tot corpul. Visatoare, se gandeste ca e mai bine aici, singura ea si cu prietenele ei, decat cu iubitul care cine stie pe unde isi bea berea, uitandu-se la acelasi concert.
A doua, micuta, cu niste ochelari ce ii dau un aer nu de maturitate, ci mai mult de strengarita. Haioasa toata, imbracata larg, ca un adevarat hip-hop-er, miscandu-se ca atare, culminand in contrastul sentimentului povestit de Dan si Mani acolo pe scena.
A treia, cu un cercel in sprinceana, formand personalitate in jur, de o seriozitate nemaivisata, dar purtandu-se pe ascuns ca un copil fericit.
A patra fatuca, privita indeaproape, iti vine s-o imbratisezi exact in momentul ala, cand o vezi. Isteata inca din privire, micuta cat o nuca, ochii inchisi, e lasata si purtata de valurile tuturor marilor si adusa inapoi acolo, in fata scenei, apoi luata iar pe aripile cerului (sau fluturelui de pe obrazul fetei)…
Si nu in ultimul rand, un spiridus. Calcand inca de mica, pe flori, cucerind cu gestul ei matur de-a tine tigara in mana, rosie, cu parul pana la umeri, stiind toate versurile si cantandu-le mai frumos decat “Vrem copii cu tine” si miscandu-se mai ritmat decat “Domi presedinteee”. Invaluind in acelasi sens, cu dansul ei circular, toate zbantuirile dintr-un capat de lume in altul.
Apoi, pierduti, noi toti, pana si el, asezat exact in mijlocul multimii, asteptand pararaa, pana si ea, purtandu-si sufletul in brate, asteptand gesturile lui felix de-a se “smecheri” la microfon.
Asezata pe o treapta, o alta fata, cu bratari pe amandoua mainile, abia perceptibila, o alta fata tinandu-i fata si ochii in brate, cantand si inganand versuri, ridicandu-se si zbantuind, cuceritoare hipioate ale sensului Urma. Ochi albastri, iubitori, ie, glezne, buze, oameni, trairi, o lacrima, “abia acum ai veniiit?”, nisip, pietre, ramasite ale zilei, sticle goale, amintiri in cea mai mare parte.
Si apoi, apoi, se iau de umeri si ne fac ei noua, plecaciuni. Ironie a sortii, asa trebuie sa se intample. Asa simt si eu. Noi suntem aia, iar ei sunt spiritul ala de ne tine in picioare, la fiecare concert.
Si cu asta, da cronica! Pentru ca sincer, nu mai pot.
Imbratisez amintirea si multumesc dintr-un gest cuprinzator, multimii, acestui copil al lui Mani, al lui Dan, Sorin, Felix, Domi, Costin, Laurentiu, Markus, Alex. Pe nume Urma.
Si multi ani de-acum inainte, in acelasi sentiment sa ne gasim.
